Transsylwahnien. Der Mann ohne Herkunft

Il libro Ne «L' uomo senza radici» (Garzanti) la patria d' infanzia è anche simbolo di morte L' autore La sua è una cultura di frontiera vittima del nazismo e poi del comunismo
Ritorno in Transilvania alla Babele dell' anima
Schlesak, la scrittura nella «lingua oscena di Auschwitz» L' ambiguità Heimat significa dimora e casa natia ma l' idillio tradizionale può assumere un risvolto di chiusura regressiva
Adam Salmen, l' ultimo ebreo sopravvissuto alla Shoah nella città natale transilvana di Dieter Schlesak, consiglia all' autore, che sta lavorando a un libro, di scriverlo, se proprio deve scriverlo in tedesco, introducendo «l' esilio nella scrittura, preservando utopicamente l' esilio nella mia frase, come se precedesse la morte». Il libro, ora pubblicato nell' eccellente versione di Tomaso Cavallo, reca in italiano il titolo L' uomo senza radici (Garzanti); titolo impari a quello originale, che suonerebbe più o meno Transilvaneggiare (o Transilvaneggiando, come aveva suggerito Paola Berzetti di Buronzo), se si volesse conservare il gioco di parole fra Transsyilvanien e il verbo tedesco wähnen che significa vaneggiare. È un grande libro di amore per la propria terra transilvana e della follia mortale di cui si intride questo amore, che può cercare la vita solo in quella patria d' infanzia in cui peraltro si trova solo la morte. Morte fratricida che al tempo dell' infanzia dell' autore gli uni, i tedeschi, hanno dato agli altri, ai loro fratelli e compaesani con i quali avevano convissuto familiarmente per secoli; a quegli ebrei-tedeschi che spesso si sentivano appassionatamente tedeschi e molti dei quali si sono accorti del peso della loro identità ebraica solo mentre venivano spinti nelle camere a gas, talora dai commensali di amabili pranzi e feste di pochi anni prima. Schlesak aveva già narrato questa storia in uno stupendo libro uscito pochi anni fa, Il farmacista di Auschwitz, romanzo atrocemente e grottescamente vero in cui i protagonisti sono persone reali, col loro nome e cognome, a iniziare da Capesius, il buon farmacista di Sighisoara (in tedesco Schässburg) che dà le caramelle all' autore bambino, figlio di amici di famiglia, e frequenta cordialmente gli ebrei tedeschi suoi vicini di casa e come lui abitanti di quella terra da secoli, salvo poi, anni dopo, mandarne tanti a morire nel Lager senza mai rendersi conto di essere un efferato assassino. Dieter Schlesak, che vive da parecchi anni in Italia, a Camaiore, è nato e cresciuto in Transilvania, a Sighisoara-Schässburg, l' incantevole città con le sue case gotiche e le torri delle vecchie corporazioni artigiane, uno dei cuori di quella comunità tedesca (impropriamente detta sassone) che per secoli ha vissuto in quelle zone della Romania, sviluppando una ricca e peculiare cultura di frontiera che ha conosciuto il delittuoso coinvolgimento nella barbarie nazista - i tedeschi di quella regione erano costretti a svolgere il servizio militare nelle SS anziché nella Wehrmacht - e più tardi le persecuzioni e le deportazioni del regime comunista, che hanno finito per sradicarla. Quasi trent' anni fa, girando per quelle terre, ho visto l' estremo crepuscolo di quella plurisecolare presenza tedesca in Transilvania e nel Banato; quasi tutti se ne stavano andando, specialmente gli scrittori, fra i quali pure Herta Müller, che ho conosciuto allora poco dopo aver letto il suo libro Bassure. Autore di poesie, saggi e soprattutto romanzi, Schlesak è passato attraverso quell' esperienza di frontiera (la vicinanza e separazione fra tedeschi e romeni, la colpa e la tragedia tedesca, la Shoah, le deportazioni staliniane). Ha visto da bambino l' orrore nazista e la perversione del suo mondo, anche nella sua stessa cerchia famigliare - la presenza tedesca, autosqualificatasi, è ridivenuta legittima dopo Stalingrado, egli ha scritto, ma l' espiazione della sconfitta l' ha distrutta - e ha conosciuto da adulto la persecuzione del regime comunista. L' origine, la casa natale pur amata - egli ha detto di recente durante un incontro a Trieste - può essere anche una trappola micidiale. Sighisoara-Schässburg è la Heimat, la patria di Schlesak, e L' uomo senza radici è un impossibile viaggio di ritorno a questa Heimat. Tale parola - come ha scritto una delle più profonde studiose della Heimatliteratur, Paola Berzetti di Buronzo - è ambigua. Significa - lei spiega - patria, dimora, casa natia, «piccola comunità rurale e piccolo possesso trasmesso di generazione in generazione», microcosmo contadino vagheggiato nell' Ottocento quale idillio custode di valori tradizionali e contrapposto ideologicamente al mondo moderno delle grandi città, dell' industria e della tecnica; tale contrapposizione allo sradicamento cittadino celebra le radici pretesamente immutabili, l' identità razziale-popolare, «il sangue e il suolo» che confluiranno nell' ideologia nazista, sicché l' accogliente casa natale si stravolge in una torva e regressiva chiusura agli altri e al mondo. L' idillio sicuro e protetto, continua la studiosa, può divenire inquietante e soffocante anche per chi vi è radicato; non a caso in tedesco l' aggettivo legato a questa parola, heimlich, significa familiare ma può significare pure il suo contrario, un senso di ignoto, oscuro e perturbante. Nella Heimat «la vita contadina è scandita dalla ripetizione di stagioni e di consuetudini, in una perennità e in una immobilità che sembra assorbire la storia nel ciclo della natura» e induce a una passiva accettazione di tutto ciò che avviene e che viene richiesto, facendo della realtà una tautologia: i bambini sono bambini, gli affari sono affari, la vita è la vita e gli ordini sono ordini, come quelli che inducono il farmacista Capesius a mandare nelle camere a gas vicini di casa con i quali aveva passato belle ore serene. L' uomo senza radici è un ritorno o meglio un fallito tentativo di ritornare alla Heimat, alla casa natale, all' infanzia - infanzia innocente dell' autore, che durante la seconda Guerra mondiale era bambino e si chiede se solo l' età infantile lo ha preservato dal diventare una SS come alcuni suoi zii o dal diventare anche solo innocentemente e fatalmente nazista come l' amatissima madre, con la morte della quale inizia il viaggio del fantomatico ritorno. Schlesak è riuscito in un' impresa che sembrava non più possibile: a parlare, in termini nuovi e originali, della Shoah. Il suo viaggio nello spazio e nel tempo è un viaggio nell' estrema concretezza e nell' estraneità più radicale, nella dolcezza edipica e nell' orrore di cui è intessuta quella dolcezza, nell' irrealtà di un tempo perduto che è una spaventosa realtà sempre presente. In pochissimi altri libri rivivono come in questo l' intimità tedesca con i suoi Lieder struggenti, l' infanzia e la casa come lanterna magica; ma il cucù dell' orologio canta la morte, la bella calligrafia sui quaderni è la stessa delle incisioni sulle lapidi, gli addobbi di Natale e il canto Oh Tannenbaum contengono la verità di quel morto che è l' autore ma nelle fotografie natalizie c' è pure il volto sorridente di Capesius, il farmacista di Auschwitz, e quello dello zio Roland fervente nazista; tra le fronde dell' abete con i suoi globi luminosi è sparito, è facile immaginare come, lo zingaro che tante volte per tanti anni era venuto ad addobbare quell' albero. Odore d' infanzia - Schlesak è poeta dell' odorato, il senso più umilmente recettivo della vita, della terra, del sesso, della fioritura e della putrefazione - odori di narcisi, di rifiuti rimestati dai cani, di carne umana bruciata; odori che irritano la moglie dell' autore reduce a una casa che non c' è e che non è la sua, perché appartiene ad un altro passato, che lei non ha vissuto (l' odore è intimità) così come la distruzione che lei ha patito - la sua città in Germania distrutta dalle bombe alleate durante la guerra - è diversa dalla distruzione che l' autore, il marito che ritorna, ha visto e sofferto. Il vano viaggio di ritorno è anche un romanzo coniugale in controluce ed è soprattutto un romanzo della madre, della sua tenerezza, della sua colpa e del rapporto con lei. Schlesak è riuscito nel difficile compito di raccontare la colpa tedesca con radicale orrore e insieme con tenera pietas per quella sua casa natale che è stata contaminata da quella colpa e ha contribuito attivamente a crearla. Quell' infanzia sotto l' albero di Natale era realmente struggente e piena di poesia e dunque si rivela tanto più orribile. Il viaggio di ritorno all' eternità dell' infanzia è pacato e disteso nei toni, ma è un vortice che risucchia l' io narrante nella furia del dileguare; è un dialogo con la morte, «con la morte in me: qui Radio Morti». L' orrore è eternizzato, interiorizzato; le crepe della terra bombardata a Stalingrado e quelle delle fosse dei gassati nei Lager diventano circonvoluzioni del cervello, spugnosi ventricoli del cuore. Anche la Securitate - la polizia politica del regime comunista romeno, dal quale Schlesak è stato perseguitato - si insinua nella sua testa come un agente infiltrato, diviene parte di lui. L' orrore nazista - il Rjf, la saponetta di «puro grasso ebraico» - è rappresentato in tutta la sua irrappresentabilità, in un giudizio assoluto ma senza acredine, anche perché l' autore, innocente per ragioni anagrafiche, sa di non avere alcun mandato per la sua inquisizione. La sua Transilvania - dapprima idillio poi inferno - è infine un limbo mortale, una babele dell' animo in cui l' io si perde come in un Ade crepuscolare, in un dormiveglia e in un' assenza simili a un' irreale convalescenza; i mille anni che il Terzo Reich si proponeva di durare sono divenuti veramente «mille anni da allora», come nel non-tempo delle fiabe. Schlesak non ha soltanto «introdotto» l' esilio nella scrittura, come altri autori della letteratura moderna e contemporanea, che - con gli esodi, gli sradicamenti, le migrazioni, le persecuzioni di cui la storia è stata ed è così ricca - ha visto tanti scrittori scrivere talora in una lingua diversa da quella materna e magari ancor parlata a casa, talora nella lingua straniera degli oppressori pur usata per condannare la loro oppressione e divenuta nuova lingua madre, e talora nella lingua materna divenuta pure lingua degli assassini della propria madre, come nel caso di alcuni poeti ebrei tedeschi. In quale lingua, si chiede Schlesak, si può scrivere di Auschwitz? Forse solo la lagersprache, l' osceno bastardo gergo parlato nel Lager stesso soprattutto dai carnefici di infimo rango, può esprimere e narrare quella non-vita. In questa Nekya, in questa discesa al mondo dei morti che la poesia e l' umanità compiono dai tempi di Omero o di Gilgamesh, l' Acheronte divide non solo i vivi dai morti, ma anche l' io narrante da quello narrato; divide «l' io che io non sono»; l' io che sembra dissolversi nell' oscillazione di atomi che lo compongono ed è solo l' anonima, forse inesistente mano che fa scattare le foto; che non è niente di più di una «gomma da cancellare». Heimat? «Mai a casa», né in Transilvania né altrove. RIPRODUZIONE RISERVATA Rimorsi Queste pagine raccontano la colpa tedesca con radicale orrore e insieme con tenera «pietas» per la terra natale dell' autore, che è stata contaminata dai crimini del Reich e ha contribuito attivamente a perpetrarli **** Esule Il romanzo «L' uomo senza radici» di Dieter Schlesak (pagine 456, Euro 18,60) è edito da Garzanti Autore di etnia tedesca, Schlesak (nella foto) è nato nel 1934 a Schässburg (Sighisoara) in Romania. Perseguitato dal regime comunista, vive in Italia dal 1973
Magris Claudio
Pagina 036/037
(25 maggio 2011) - Corriere della Sera



























Claudio Magris: „Dieter Schlesak sau imposibila întoarcere acasă”
În exclusivitate în română articolul publicat în „Corriere della Sera”
Condividi135
Prezentăm, în exclusivitate în limba română, cu acordul prestigiosului cotidian „Corriere della Sera”, amplul articol dedicat de Claudio Magris lui Dieter Schlesak, cu ocazia apariţiei în italiană a romanului L'uomo senza radici (Garzanti, Milano, 2011). Cu spiritul său acut, Magris arată cum „Schlesak a reuşit într-o întreprindere care nu mai părea posibilă: să vorbească, în termini noi şi originali, despre Shoah. Călătoria pe care a întreprins-o în spaţiu şi timp este o călătorie în concreteţea extremă şi în înstrăinarea cea mai radicală, în blândeţea edipică şi în oroarea care o pângăreşte, în irealitatea unui timp pierdut care se dovedeşte însă o realitate înspăimântătoare”.
Magris a mai publicat în „Corriere della Sera” o recenzie intitulată Transilvania Schlesak, ultimo cantore tedesco nella terra devastata dal terrore la un alt roman al lui Dieter Schlesak, şi anume Il farmacista di Auschwitz (Garzanti, Milano, 2009), semnând, de altfel, şi prefaţa acestui volum. Într-un interviu pe care ni l-a acordat în exclusivitate, apărut în ianuarie în „Orizonturi culturale italo-române", Magris afirmă: „Am relatat în prefaţa cărţii esenţialul întâlnirii cu Schlesak. Dacă ar fi să sintetizez în puţine cuvinte, aş spune că – pe lângă interesul meu profund pentru cultura germano-română, pentru cultura germanilor care au trăit şi trăiesc de secole în România – ar fi sentimentul profund de demnitate şi respect cu care Schlesak a înfruntat şi istorisit acele enorme tragedii. Ar mai fi şi sentimentul său profund de dragoste faţă de propria naţionalitate germană, de german din România, puternic afectat de sentimentul culpei germane, fără a fi, însă, distrus de acest sentiment. Îmi amintesc în special o frază, rostită cu mulţi ani în urmă la un congres la care îl invitasem, la Triest, unde a afirmat că prezenţa germană în acea zonă a redevenit legitimă – după aberaţiile naţionaliste germane care au dus la nazism – abia după Stalingrad. Cartea sa Farmacistul de la Auschwitz este o reprezentare extraordinară a acestor aberaţii. De altfel şi el, ca şi mine, nu caută atât să inventeze, cât să nareze realitatea, cu mult mai originală (la bine şi la rău) decât plăsmuirile noastre. Cartea lui istoriseşte lucruri extrem de adevărate cu care nici o fantezie nu ar putea să concureze”.

Adam Salmen, ultimul evreu care a supravieţuit Shoah-ului în oraşul natal din Transilvania al lui Dieter Schlesak, îl sfătuieşte pe autorul care lucrează la o carte să o scrie, dacă chiar trebuie să o facă, în limba germană, introducând «exilul în scriere, salvându-l în mod utopic prin frazele mele, ca şi cum ar depăşi moartea». Cartea, publicată în excelenta versiune a lui Tomaso Cavallo, poartă în italiană titlul L’uomo senza radici (Omul fără rădăcini), Editura Garzanti; titlu mai puţin sugestiv decât cel original, care în italiană ar fi Transilvaneggiare (sau Transilvaneggiando, cum a sugerat Paola Berzetti di Buronzo), dacă s-ar păstra jocul de cuvinte între Transsyilvanien şi verbul german wähnen care înseamnă „a-şi închipui” (vaneggiare în italiană). Este o carte semnificativă despre dragostea pentru propriul meleag transilvan, dar şi despre nebunia mortală ce pângăreşte această dragoste, care poate căuta viaţa numai în acea patrie a copilăriei unde găseşte, în schimb, numai moarte. Moartea fratricidă pe care, în vremea copilăriei autorului, germanii le-au provocat-o fraţilor şi concetăţenilor cu care au trăit în pace timp de secole; acelor evrei germani care se simţeau adesea germani înflăcăraţi, mulţi dintre ei realizând povara propriei identităţi evreieşti numai atunci când au fost trimişi la camerele de gazare, uneori chiar de cei cu care au stat la aceeaşi masă cu câţiva ani înainte. Schlesak a mai evocat această istorie într-o extraordinară carte publicată acum câţiva ani, Il farmacista di Auschwitz (Farmacistul de la Auschwitz), un roman atroce şi grotesc de adevărat ai cărui protagonişti sunt persoane reale, cu nume şi prenume, începând cu Capesius, bunul farmacist din Sighişoara (în germană Schässburg) care îi dădea bomboane autorului-copil, fiul unor prieteni de familie, şi avea relaţii cordiale cu evreii germani, vecinii săi şi, la fel ca şi el, locuitori de secole ai acelor zone, pentru ca apoi, după ani, să îi trimită pe mulţi dintre ei la moarte în lagăr, fără să fi conştientizat vreodată că este un asasin feroce.
Dieter Schlesak, care trăieşte de mulţi ani în Italia, la Camaiore, s-a născut şi a crescut în Transilvania, la Sighişoara-Schässburg, un oraş încântător prin casele sale gotice şi turnurile vechilor corporaţii meşteşugăreşti, unul din centrele comunităţii germane (impropriu numite „de saşi”) care a trăit timp de secole în acele zone ale României, creând o bogată cultură de frontieră care a cunoscut, din păcate, şi implicarea în barbariile naziste – germanii din regiunea respectivă erau obligaţi să-şi facă serviciul militar în cadrul SS, nu în Wehrmacht – iar mai târziu persecuţiile şi deportările regimului comunist, care au dus-o la dezrădăcinare. Cu aproape treizeci de ani în urmă, trecând prin acele locuri, am văzut crepusculul extrem al acelei multiseculare prezenţe germane în Transilvania şi în Banat; plecau aproape toţi, mai ales scriitorii, printre care şi Herta Müller, pe care am cunoscut-o atunci, la puţin timp după ce i-am citit cartea intitulată Bassure.
Autor de poezii, eseuri şi mai ales romane, Schlesak a trecut prin acea experienţă a frontierei (apropierea şi îndepărtarea dintre germani şi români, culpa şi tragedia germană, Shoah-ul, deportările staliniste). A văzut de copil oroarea nazistă şi pervertirea propriei lumi, chiar în rândul propriei sale familii – prezenţa germană, care s-a autodegradat, a devenit legitimă numai după Stalingrad, scria, însă înfrângerea pe care a suportat-o a dus-o la distrugere – şi a cunoscut, ca adult, persecuţia regimului comunist. Originea, casa natală, cu toate că îi sunt dragi – a spus de curând într-o întâlnire la Triest – pot fi deopotrivă o capcană distrugătoare.
Sighişoara-Schässburg este Heimat-ul, patria lui Schlesak, iar L'uomo senza radici este o imposibilă călătorie de întoarcere în Heimat. Acest cuvânt – cum scria una dintre cele mai profunde cercetătoare ale Heimatliteratur, Paola Berzetti di Buronzo – este ambiguu. Înseamnă – arată în continuare – patrie, locuinţă, casa natală, „o comunitate rurală mică şi o mică proprietate transmisă din generaţie în generaţie", un microcosmos rural imaginat în secolul al XIX-lea ca păstrător idilic al valorilor tradiţionale, contrapus ideologic lumii moderne a marilor oraşe, a industriei şi a tehnicii; această contrapoziţie la dezrădăcinarea rurală exacerbează rădăcinile ce se vor imutabile, identitatea rasial-populară, „sângele şi pământul" care se vor regăsi în ideologia nazistă, astfel încât primitoarea casă natală se transformă într-o ameninţătoare şi regresivă închidere faţă de ceilalţi şi de lume. Idila sigură şi protectoare, continuă cercetătoarea, poate deveni preocupantă şi sufocantă chiar şi pentru cei care sunt profund înrădăcinaţi în ea; nu întâmplător, în germană, adjectivul legat de acest cuvânt, heimlich, înseamnă „familiar”, dar poate însemna şi contrariul, un sentiment al necunoscutului, obscur şi perturbator.
În Heimat, „viaţa tradiţională este scandată de succedarea repetitivă a anotimpurilor şi a obiceiurilor, într-o perenitate şi imobilitate care pare să absoarbă istoria în ciclul naturii" şi duce la o acceptare pasivă a tot ceea ce se întâmplă şi ne este cerut, făcând din realitate o tautologie: copiii sunt copii, afacerile sunt afaceri, viaţa este viaţă şi ordinele sunt ordine, precum cele care îl fac pe farmacistul Capesius să îi trimită la camerele de gazare pe vecinii cu care a petrecut atâta timp în pace. L'uomo senza radici este o întoarcere sau mai bine zis o tentativă eşuată de întoarcere în Heimat, la casa natală, la copilărie – copilăria inocentă a autorului care în vremea celui de al doilea război mondial era doar un copil şi se întreabă dacă numai vârsta foarte fragedă l-a salvat de la a deveni un ofiţer SS la fel ca nişte unchi de-ai lui, sau de la a deveni chiar şi numai un fatalmente nevinovat nazist, precum mult iubita-i mamă, la moartea căreia începe călătoria de întoarcere fantomatică.
Schlesak a reuşit într-o întreprindere care nu mai părea posibilă: să vorbească, în termini noi şi originali, despre Shoah. Călătoria pe care a întreprins-o în spaţiu şi timp este o călătorie în concreteţea extremă şi în înstrăinarea cea mai radicală, în blândeţea edipică şi în oroarea care o pângăreşte, în irealitatea unui timp pierdut care se dovedeşte însă o realitate înspăimântătoare mereu prezentă. În foarte puţine cărţi se poate regăsi, la fel ca în aceasta, atmosfera germană familiară cu liderii săi distructivi, copilăria şi casa ca o lampă fermecată; însă acul ceasului bate a moarte, caligrafia de pe caiete este una şi aceeaşi cu inscripţiile de pe pietrele funerare, bradul de Crăciun şi cântecul Oh Tannenbaum dezvăluie adevărul mortului care nu este nimeni altul decât autorul, însă în fotografiile de Crăciun apare şi chipul surâzător al lui Capesius, farmacistul de la Auschwitz, ca şi cel al unchiului Roland, nazist fervent; printre acele bradului cu globurile sale luminoase a dispărut, putem să ne imaginăm în ce fel, ţiganul care ani la rând venea să-l împodobească.
Mirosul copilăriei – Schlesak este poetul mirosului, simţul cel mai umil şi receptiv al vieţii, al pământului, al sexului, al înfloririi şi al putrefacţiei – miros de narcise, de resturi sfârtecate de câini, de carne umană arsă; miros ce o irită pe soţia autorului, care s-a întors la o casă ce nu mai există şi nu este a ei, pentru că aparţine unui alt trecut pe care ea nu l-a trăit (mirosul este intimitate), aşa cum distrugerea de care ea însăşi a avut parte – oraşul ei din Germania a fost distrus de bombele aliaţilor în timpul războiului – este diferită de acea distrugere pe care autorul, soţul care se reîntoarce, a trăit-o şi a suferit-o. Călătoria zadarnică de întoarcere este totodată un roman conjugal şi mai ales un roman despre tandreţea maternă, despre vinovăţia ei şi despre raportul dintre mamă şi fiu. Schlesak a reuşit în misiunea dificilă a evocării culpei germane cu o radicală oroare, dar şi cu un sentiment de pietas pentru casa natală care a fost pângărită de culpă şi a contribuit în mod activ la producerea ei. Acea copilărie sub bradul de Crăciun era cu adevărat înduioşătoare şi plină de poezie, revelându-se apoi cu atât mai oribilă. Călătoria de întoarcere la eternitatea copilăriei are un ton împăcat şi destins, fiind însă un vârtej care înghite eul narator în furia sa; este un dialog cu moartea, „cu moartea din mine: aici Radio Moartea".
Oroarea este eternizată, interiorizată; crăpăturile din pământul bombardat la Stalingrad şi cele din gropile comune unde erau aruncaţi cei care au fost gazaţi în lagăre devin circumvoluţiuni ale creierului şi ventricule ale inimii. Iar Securitatea – poliţia politică a regimului comunist român, de care Schlesak a fost persecutat – se insinuează în mintea lui ca un agent infiltrat, devine parte din el. Oroarea nazistă – RJF, săpunul din „grăsime evreiască pură" – este reprezentată în toată nereprezentabilitatea ei, într-o judecată absolută însă fără ranchiună, şi pentru faptul că autorul, nevinovat din raţiuni legate de vârstă, ştie că nu are nici un fel de mandat pentru actul său de acuzare. Transilvania lui – mai întâi idilică, devenită apoi un infern – este, aşadar, un spaţiu liminar între viaţă şi moarte, un Babel al spiritului în care eul se pierde ca într-o zonă crepusculară, într-o stare de dormitare şi de absenţă care seamănă cu o convalescenţă ireală; cei o mie de ani câţi îşi dorea să dureze Al Treilea Reich s-au transformat realmente în „o mie de ani de atunci", la fel ca în non-timpul basmelor.
Schlesak nu doar a „introdus" exilul în scriitură, ca alţi autori din literatura modernă şi contemporană care – prin exodul, dezrădăcinarea, migraţiile, persecuţiile de care istoria a fost şi este plină – a văzut atâţia scriitori care au scris într-o limbă diferită de cea maternă pe care o vorbeau probabil acasă, uneori în limba străină a opresorilor folosită tocmai pentru a le condamna opresiunea şi transformată apoi într-o nouă limbă maternă, alteori în limba maternă devenită şi limba asasinilor propriei mame, ca în cazul unor poeţi evrei germani. În ce limbă, se întreabă Schlesak, se poate scrie despre Auschwitz? Probabil numai lagerspracha, jargonul obscen pe care-l vorbeau detenutii în lagăr poate să exprime şi să nareze această non-viaţă. În Nekya, în această coborâre în lumea morţilor, pe care poezia şi umanitatea o fac de pe timpul lui Homer sau Gilgameş, Caron separă nu numai vii şi morţii, ci şi eul narator de eul narat; separă «eul care nu sunt»; eul care pare că se dizolvă în oscilarea de atomi care îl compune, şi numai o mână anonimă, poate inexistentă, face fotografii; şi nu este altceva decât o „gumă de şters”. Heimat? „Niciodată acasă", nici în Transilvania, nici în altă parte.

Claudio Magris
în „Corriere della Sera”, 25 mai 2011, pag. 36-37

Titlul original: Ritorno in Transilvania alla Babele dell’anima
Traducere în limba română de Afrodita Carmen Cionchin


TEXTE PUBLICATE ANTERIOR

„Traducerea este pentru mine un modus vivendi”. Interviu cu Ljiljana Avirović
„A călători este prin excelenţă metafora vieţii”. Interviu cu Claudio Magris
„În Italia există un nou interes pentru literatura română”. Interviu cu Bruno Mazzoni
Adriana Babeţi: „Cultura triestină – o interfaţă italo-română mai puţin cunoscută”
Doina Condrea Derer despre Silvio Guarnieri, cu un document inedit
Douămiismul poetic românesc. Autoportret cu versuri inedite
Turismul italian în România – şanse şi prejudecăţi. Interviu cu Giovanni Ruggeri
Norman Manea: „Intelectualii din Europa de Est sunt astăzi nesemnificativi”

Schimbarea intermediară

Într-adevăr există oameni
care trăiesc în intermediaritate
În nici o ţară nicăieri
Şi nimic la orizont
şi, totuşi, pe pământ.

Nu eşti neamţ în Germania
Nu eşti italian în Italia
Nu eşti român în România
În Germania eşti italian
În Italia un român
În România un neamţ
Dieter Schlesak
Prieteni, da, şi eu îi cunosc
(tr. din germană C. Dragoste)